Ea se uita de departe, cu atâta iubire. El şi-a dat seama şi a privit-o, decât i-a zâmbit şi a plecat... Dar s-a întors, s-a întors şi privind-o a ajuns până la ea. A sărutat-o.

Taci, devi distantă, fără ceri ajutorul nimănui, aştepţi ca cineva să observe. Dar nu, nimeni nu îşi da seama.

- Nu te m-ai uita aşa la mine.
+ De ce? Mi-e îmi place.
- Şti că urăsc să fiu privită insistent.
+ Ştiu prinţesă, m-ai ales atunci când dormi s-au citeşti, când eşti la calculator s-au când te machiezi şi aşa cu tot...
- Da, şi tu faci contrariu.
+ Desigur. Ador să te privesc, să văd cum te înroşeşti şi cum încerci să ascunzi asta.
- Da, şi asta mă face să ma enervez.
+ Dacă asta te-ar face să te enervezi, aş face-o de m-ai multe ori doar pentru a te vedea aşa.
- Aşa cum?
+ Aşa cu acel zâmbet de copil inocent, să văd cum ţi se luminează faţă şi ochii. Acel zâmbet care mă face şi pe mine să zâmbesc.
- Acum înţeleg.
+ Ce înţelegi?
- Zâmbetul acela prostesc care îl ai de fiecare dată când mă gâdili.
+ Da, acel zâmbet mi-l provoci tu şi încă nu înţeleg cum o faci.
- Stai liniştit, avem mult timp pentru a alfa.
+ Asta vreau... Mult timp.
- Tot timpul pe care îl doresti cât timp continui aşa.
+ Aşa cum?
- Să mă faci fericită şi să zâmbeşte la fiecare pas pe care îl faci.
+ Este doar pentrucă te iubesc şi vreau să îţi ofer totul.
- Şi eu ţie.

Mereu îmi aduc aminte de tot, asta e problema.